luni, 15 decembrie 2008
vineri, 12 decembrie 2008
Test. Pro-test.
Am aflat de vaccin anul trecut inainte de a fi promovat la noi si l-am respins din start fara a stii defapt prea multe despre el. Apoi a circulat un material pe net inainte de lansarea campaniei in Romania, era vorba anume despre Gardasil si erau facute publice nenumaratele efecte secundare ale vaccinului.Sunt uimita de rautatea si foamea de profit a celor care l-au promovat, pentru ca Ministerul Sanatatatii din Romania a platit bani grei furnizorului pentru achizitionarea dozelor. Nu imi aduc aminte de unde a fost adus.
Ce este si mai grav este ca medici, care poate isi mai aduc aminte de juramantul lui Hipocrat facut odata, au iesit si au declarat pentru presa ca vaccinul este benefic si ca nu prezinta efecte secundare semnificative. Pe langa ca vaccinul acopera numai 4 din cele 24 de tulpini ale Papilloma Virus si nu vindeca o infectie deja existenta, iata ce efecte secundare are:
- mâncărime, roşeaţă sau durere la locul injecţiei, febră, greţuri;
- şoc anafilactic şi epilepsie;
- paralizii;
- atacuri de panică şi tulburări circulatorii;
- stare de rău, dureri de cap şi de spate;
- căderea părului şi amenoree secundară (lipsa menstruaţiei);
- tulburări de sensibilitate, dureri articulare, erupţii pe piele, oboseală accentuată, ameţeli;
- lipsa poftei de mâncare, depresie;
- ameţeli, tremurături, parestezii (senzaţie de arsură) la picioare şi la faţă;
- meningită virală;
- deces.
Autoritatile nu pot obliga populatia la vaccinare!
Parintii fetitelor care au refuzat vaccinarea acestora au fost obligati de cabinetele medicale ale scolilor la semnarea unei declaratii pe proprie raspundere privind refuzul vaccinarii, cu mentiunea ca in caz de infectare ulterioara cu HPV, Casa Asigurarilor de Sanatate nu va acorda suport in achizitionarea medicamentelor in scopul tratamentului... Deci lucrurile sunt incurcate de mult mai de sus.
Bunul Dumnezeu sa na aiba in paza Sa pe toti, sper sa se faca lumina in legatura cu acest subiect controversat.
miercuri, 12 noiembrie 2008
miercuri, 22 octombrie 2008
Jumatati
Jumatate de ora in parc la Drept (1)
Jumatate de ora in parc la Drept (2)
Jumatate de ora in parc la Drept (3)
Jumatate de secol in urma (gasita in Cotroceni intr-o joi, inainte de Eugen)
Pe a mea inca o caut, cu drag...
Jumatate de ora in parc la Drept (2)
Jumatate de ora in parc la Drept (3)
Jumatate de secol in urma (gasita in Cotroceni intr-o joi, inainte de Eugen)
Pe a mea inca o caut, cu drag...
joi, 16 octombrie 2008
Daca as avea mai multi bani...
as pleca sa vizitez lumea
as pleca in decembrie la Viena la o prietena si as putea sa-mi cumpar haine frumoase si accesorii si as aduce cadouri multe celor de acasa (m-am hotarat sa plec oricum, dar cu cheltuieli minime)
le-as cumpara parintilor mei o casa
mi-as cumpara si mie o casa
as canta la vioara de placere pentru ca as avea timp
as merge la festivalurile de jazz din strainatate
as dormi mai mult
mi-as cumpara CD-uri originale
as pune bazele unei clinici de psihoterapie care sa aiba si o camera de 80 de metri patrati, antifonata
as da bani unui teatru ca sa-si faca mai multa reclama
as pune din ei deoparte pentru nunta pe care mi-o doresc
si as mai vrea sa nu am teama ca intr-o zi i-as putea pierde. Pentru ca asta face dintr-un om bogat, un avar.
as pleca in decembrie la Viena la o prietena si as putea sa-mi cumpar haine frumoase si accesorii si as aduce cadouri multe celor de acasa (m-am hotarat sa plec oricum, dar cu cheltuieli minime)
le-as cumpara parintilor mei o casa
mi-as cumpara si mie o casa
as canta la vioara de placere pentru ca as avea timp
as merge la festivalurile de jazz din strainatate
as dormi mai mult
mi-as cumpara CD-uri originale
as pune bazele unei clinici de psihoterapie care sa aiba si o camera de 80 de metri patrati, antifonata
as da bani unui teatru ca sa-si faca mai multa reclama
as pune din ei deoparte pentru nunta pe care mi-o doresc
si as mai vrea sa nu am teama ca intr-o zi i-as putea pierde. Pentru ca asta face dintr-un om bogat, un avar.
vineri, 5 septembrie 2008
Poezie
Leisure 
by W.H. Davies
What is this life if, full of care,
We have no time to stand and stare.
No time to stand beneath the boughs
And stare as long as sheep or cows.
No time to see, when woods we pass,
Where squirrels hide their nuts in grass.
No time to see, in broad daylight,
Streams full of stars, like skies at night.
No time to turn at Beauty's glance,
And watch her feet, how they can dance.
No time to wait till her mouth can
Enrich that smile her eyes began.
A poor life this if, full of care,
We have no time to stand and stare.
by W.H. Davies
What is this life if, full of care,
We have no time to stand and stare.
No time to stand beneath the boughs
And stare as long as sheep or cows.
No time to see, when woods we pass,
Where squirrels hide their nuts in grass.
No time to see, in broad daylight,
Streams full of stars, like skies at night.
No time to turn at Beauty's glance,
And watch her feet, how they can dance.
No time to wait till her mouth can
Enrich that smile her eyes began.
A poor life this if, full of care,
We have no time to stand and stare.
miercuri, 3 septembrie 2008
In pas de concediu
Am respirat usurata cand mi-am dat seama ca nu se acorda premii la sfarsit.
Pentru ca nu exista cu adevarat un „finish” si nici un „cine ajunge primul”. De cand ma stiu am alergat dupa premii care nu se acorda si uneori le-am castigat.
Pentru mine a fost luna iunie, foarte complicata anul acesta, cand am hotarat sa-mi scot pantofii de cursa care alergau singuri si sa incalt sandalele de concediu.
Cu bagajul jumatate haine, trei sferturi somn am plecat la Bucium... un sat despre care Natalia poate povesti acum de o mie de ori mai bine decat mine si de care mi-e foarte dor.
Stiu satul de cand eram foarte mica si Unchiu’ Ghituca, Dumnezeu sa-l odihneasca, ne plimba pe coarnele bicicletei pe mine si pe sora mea. Acolo mi-am petrecut verile multi ani la rand. Apoi am mai crescut si am invatat sa merg singura pe bicicleta, spre disperarea bunicii care-mi striga din poarta sa am griiiiijaaaaa.
In perioada aceea eram buna prietena cu Monica, o fata cu cativa ani mai mare decat mine care locuia in capul satului si care facea colectie de hartii. Era renumita pentru asta. La ea in familie. Aduna hartii de dulciuri pe care le depozita in saci, in pod. O admiram pentru ca avea o pasiune.
Tot atunci aparea guma de mestecat Turbo cu surprize. Bunica nu-mi dadea voie ca zicea ca-mi strica dintii, dar eu ii explicam ca nu mi-i strica, ca uite, si Monica mananca. Apoi a incercat sa ma sperie spunandu-mi ca daca o inghit mi se lipeste de stomac si mor. N-a tinut nici asta, intrucat Monica o inghitise o data si nu murise. Pana la urma i-am furat un banut si mi-am cumparat guma singura.
Aveam de asemenea restrictie la boloboaca. Asta chiar ma termina. Boloboaca era un fel de scaldatoare amenajata de localnici, prin latirea albiei si bararea unui curs de apa. Se stransese apa mare si maloasa si in plus, foarte foarte rece. N-aveam voie acolo clar, dar intr-o zi mi-am luat avant si am sarit. A fost un act de curaj, nu la fel de mare insa ca a-i explica bunicii de ce in plina vara am hainele ude fleasca si tremur. Ideea salvatoare a venit tot de la Monica, care a propus sa mergem la ea acasa si sa ne uscam hainele cu foehnul. Asa am facut dar bunica tot a aflat, pentru ca a doua zi am racit si speriata, i-am povestit tot.
Vara asta mi-am rezervat saptamana la Bucium pentru odihna. Cu 14 ore de somn pe zi, am transformat concediul in stare naturala. Undeva intre dealuri, la capatul unui drum pietruit...
Am reinvatat intr-o saptamana ceea ce uitasem putin cate putin in ultimii 20 de ani.
Sa am grija de mine si sa ma respect, concret si firesc.
Sa caut bucuria si sa am incredere in ceea ce simt.
Sa respir adanc si sa ma relaxez.
Sa-mi dau hrana cand mi-e foame si pauza cand obosesc.
Sa pretuiesc creativitatea ca pe unul dintre cele mai minunate daruri.
Si sa-mi dau timp. Pentru orice.
Pentru ca nu se acorda premii la sfarsit - ci in toata calea, iar viata nu e o cursa contra cronometru.
Pentru ca nu exista cu adevarat un „finish” si nici un „cine ajunge primul”. De cand ma stiu am alergat dupa premii care nu se acorda si uneori le-am castigat.
Pentru mine a fost luna iunie, foarte complicata anul acesta, cand am hotarat sa-mi scot pantofii de cursa care alergau singuri si sa incalt sandalele de concediu.
Cu bagajul jumatate haine, trei sferturi somn am plecat la Bucium... un sat despre care Natalia poate povesti acum de o mie de ori mai bine decat mine si de care mi-e foarte dor.
Stiu satul de cand eram foarte mica si Unchiu’ Ghituca, Dumnezeu sa-l odihneasca, ne plimba pe coarnele bicicletei pe mine si pe sora mea. Acolo mi-am petrecut verile multi ani la rand. Apoi am mai crescut si am invatat sa merg singura pe bicicleta, spre disperarea bunicii care-mi striga din poarta sa am griiiiijaaaaa.
In perioada aceea eram buna prietena cu Monica, o fata cu cativa ani mai mare decat mine care locuia in capul satului si care facea colectie de hartii. Era renumita pentru asta. La ea in familie. Aduna hartii de dulciuri pe care le depozita in saci, in pod. O admiram pentru ca avea o pasiune.
Tot atunci aparea guma de mestecat Turbo cu surprize. Bunica nu-mi dadea voie ca zicea ca-mi strica dintii, dar eu ii explicam ca nu mi-i strica, ca uite, si Monica mananca. Apoi a incercat sa ma sperie spunandu-mi ca daca o inghit mi se lipeste de stomac si mor. N-a tinut nici asta, intrucat Monica o inghitise o data si nu murise. Pana la urma i-am furat un banut si mi-am cumparat guma singura.
Aveam de asemenea restrictie la boloboaca. Asta chiar ma termina. Boloboaca era un fel de scaldatoare amenajata de localnici, prin latirea albiei si bararea unui curs de apa. Se stransese apa mare si maloasa si in plus, foarte foarte rece. N-aveam voie acolo clar, dar intr-o zi mi-am luat avant si am sarit. A fost un act de curaj, nu la fel de mare insa ca a-i explica bunicii de ce in plina vara am hainele ude fleasca si tremur. Ideea salvatoare a venit tot de la Monica, care a propus sa mergem la ea acasa si sa ne uscam hainele cu foehnul. Asa am facut dar bunica tot a aflat, pentru ca a doua zi am racit si speriata, i-am povestit tot.
* * *
Vara asta mi-am rezervat saptamana la Bucium pentru odihna. Cu 14 ore de somn pe zi, am transformat concediul in stare naturala. Undeva intre dealuri, la capatul unui drum pietruit...
Am reinvatat intr-o saptamana ceea ce uitasem putin cate putin in ultimii 20 de ani.
Sa am grija de mine si sa ma respect, concret si firesc.
Sa caut bucuria si sa am incredere in ceea ce simt.
Sa respir adanc si sa ma relaxez.
Sa-mi dau hrana cand mi-e foame si pauza cand obosesc.
Sa pretuiesc creativitatea ca pe unul dintre cele mai minunate daruri.
Si sa-mi dau timp. Pentru orice.
Pentru ca nu se acorda premii la sfarsit - ci in toata calea, iar viata nu e o cursa contra cronometru.
luni, 25 august 2008
Sibiu, capitala lui 2007
Si mi-e dor de anul trecut pe vremea asta, cand o-ntindeam la Sibiu la concertul Jethro Tull.
Asa am plecat din Bucuresti... In trenurile spre Sibiu Soarele intalneste Luna.
Mai jos, fragment de la repetitii. Din pacate in concert a plouat torential si a fugit publicul.
Filmaj amator cu aparatul primit de la Alex.
In restul zilei am facut printre altele, urmatoarele:
Probleme de canalizare in fata scenei. Inadmisibil.
Senzatie de Zuerich
Intre Alba si Sibiu
Just in case (1)
Just in case (2)
Dop sau lumina?
Pregnant house
Now that's what I call enthusiastic travelers
Cel mai frumos acoperis
Asa am plecat din Bucuresti... In trenurile spre Sibiu Soarele intalneste Luna.
Mai jos, fragment de la repetitii. Din pacate in concert a plouat torential si a fugit publicul.
Filmaj amator cu aparatul primit de la Alex.
In restul zilei am facut printre altele, urmatoarele:
Probleme de canalizare in fata scenei. Inadmisibil.
Senzatie de Zuerich
Intre Alba si Sibiu
Just in case (1)
Just in case (2)
Dop sau lumina?
Pregnant house
Now that's what I call enthusiastic travelers
Cel mai frumos acoperis
marți, 19 august 2008
Daca l-a mai intalnit cineva pe Andrei
Era vara trecuta.
Se apropia acel sfarsit de saptamana cand Plecam la mare. O plecare cu P mare de tipar. Eu si prietena mea cea mai buna. Urma sa ma distrez mai bine ca data trecuta, cand mi-am dat stomacul peste cap chiar din prima zi, dupa ghiftuiala pesacareasca de bun venit… Welcome to Tijuana, tequila, sexo y marihuana, Welcome to Tijuana, con el coyote no hay aduana, bienvenida a Tijuana, bienvenida mi amor…hai ca ne imprasitem.
Pe ultima suta de metrii prietena m-a anuntat ca nu mai poate merge. Depresie spontana. Ma si vedeam. Eu cu plaja. Eu cu pestele meu stricat. Ce urma sa fac cu toata energia asta acumulata din dorinta? Unde sa merg? La mare, nu. Singura nu. La mare se merge in de la doi in sus.
Norocul face ca in clipa aceea sa-mi cada ochii in tavita de corespondenta. A venit un plic. Vine de la Iasi! Daca plicul asta, uite-te la el cat e de mic, a fost in stare sa vina singur tocmai de la Iasi pana la Bucuresti si eu sunt in stare sa merg de la Bucuresti la Iasi, ca tot distanta aia-i.
L-am sunat pe Luci. Luci locuieste langa Iasi dar are masina. Luci e omul pe care orice il rog imi spune „Da Ionut, nu-i problema, stii doar”. I-am zis ca vin. Si el mi-a spus „Da Ionut, nu-i problema, stii doar” adaugand numai „cand ajungi?”. Ziua urmatoare ajungeam si el ma astepta la gara. Mi-a facut o surpriza mare de tot, platindu-mi cazarea pe 3 zile la o pensiune de langa Billa, care e langa Gara, care e langa Mc, dupa care vine magazinul cu rochii de mireasa si apoi se termina lumea.
La Iasi ma plimbam cat era ziua de lunga. Intr-o zi m-am intalnit cu Anca de la Braila care venise la matusa de la Iasi. Era sa n-o recunosc! Eram colege de facultate la Bucuresti si uite unde ne gaseam sa ne intalnim!
Era perioada cand il iubeam pe barbatul de la Suceava, cu 14 ani si doua capete mai mare decat mine.
Ziua ma plimbam si faceam poze. Seara ma culcam devreme si ma gandeam cat de aproape eram de Suceava.
Intr-una din zile m-am dus sa vad Teiul. Nu mi-a inspirat nimic dar mi-am dat seama ca in felul lui era un monument.
Am incercat sa ma mai vad cu Luci zilele alea dar a fost foarte prins. Treaba multa intre satul lui si Iasi. V-am spus ca avea masina. Am plecat fara sa ne mai vedem, l-am sunat de pe drum sa-i multumesc pentru cazare. A fost un dragut.
Aveam bilet la Sageata. Un baiat a urcat in vagon cautandu-si locul cu ochii in bilet. M-a privit, dupa care s-a asezat pe scaunul din fata mea, zambindu-si in piept. In astfel de situatii adopt o atitudine stupido-demna prefacandu-ma ca celalat nu exista. Am stat asa o buna bucata de vreme, eu prefacandu-ma ca citesc o carte, el mimand interes pentru niste cursuri, pana la un moment dat s-a urcat in tren un vesel-turmentat si auzindu-l ce povestea ne-a pufnit rasul pe amandoi.
Pe baiatul cu zambet ascuns il chema Andrei era student la medicina. Urma sa-si dea rezidentiatul si sa lucreze pe urgenta. Locuia impreuna cu alti 3 baieti intr-un apartament mare si se uita in fiecare seara la ceas la ora 22:22. Betivul a coborat din tren dar noi am continuat sa gasim alte si alte subiecte de ras si povestit. Am ras cu lacrimi, cu dureri de burta, am ras cat pentru ultimele luni la un loc! A fost atat de frumos incat imi parea rau ca nu sunt eu baiatul cu initiativa si el fata, sa-i cer numarul de telefon, s-o sun a doua zi si sa-i spun ca trebuie neaparat s-o revad!
Ne-am despartit in Gara de Nord, baiatul fara initiativa si fata cu dorinta. Mi-a dat un id de messenger pe care nu l-am notat pentru ca nu am mai considerat necesar. De atunci nu m-am mai gandit la el dar m-am uitat de multe ori la ceas la 22:22.
22:22=Andrei
L-am visat acum cateva saptamani, imi spunea din nou id-ul. M-am trezit, m-am dus la computer, id-ul este real. De atunci sta in „add request pending”…
Mi-ar placea mai mult de atat. Mi-ar placea o poveste frumoasa, supranaturala, in care sa ne intalnim neprogramat dar intotdeauna, un fel de „stiu ca esti acolo.”
Se apropia acel sfarsit de saptamana cand Plecam la mare. O plecare cu P mare de tipar. Eu si prietena mea cea mai buna. Urma sa ma distrez mai bine ca data trecuta, cand mi-am dat stomacul peste cap chiar din prima zi, dupa ghiftuiala pesacareasca de bun venit… Welcome to Tijuana, tequila, sexo y marihuana, Welcome to Tijuana, con el coyote no hay aduana, bienvenida a Tijuana, bienvenida mi amor…hai ca ne imprasitem.
Pe ultima suta de metrii prietena m-a anuntat ca nu mai poate merge. Depresie spontana. Ma si vedeam. Eu cu plaja. Eu cu pestele meu stricat. Ce urma sa fac cu toata energia asta acumulata din dorinta? Unde sa merg? La mare, nu. Singura nu. La mare se merge in de la doi in sus.
Norocul face ca in clipa aceea sa-mi cada ochii in tavita de corespondenta. A venit un plic. Vine de la Iasi! Daca plicul asta, uite-te la el cat e de mic, a fost in stare sa vina singur tocmai de la Iasi pana la Bucuresti si eu sunt in stare sa merg de la Bucuresti la Iasi, ca tot distanta aia-i.
L-am sunat pe Luci. Luci locuieste langa Iasi dar are masina. Luci e omul pe care orice il rog imi spune „Da Ionut, nu-i problema, stii doar”. I-am zis ca vin. Si el mi-a spus „Da Ionut, nu-i problema, stii doar” adaugand numai „cand ajungi?”. Ziua urmatoare ajungeam si el ma astepta la gara. Mi-a facut o surpriza mare de tot, platindu-mi cazarea pe 3 zile la o pensiune de langa Billa, care e langa Gara, care e langa Mc, dupa care vine magazinul cu rochii de mireasa si apoi se termina lumea.
La Iasi ma plimbam cat era ziua de lunga. Intr-o zi m-am intalnit cu Anca de la Braila care venise la matusa de la Iasi. Era sa n-o recunosc! Eram colege de facultate la Bucuresti si uite unde ne gaseam sa ne intalnim!
Era perioada cand il iubeam pe barbatul de la Suceava, cu 14 ani si doua capete mai mare decat mine.
Ziua ma plimbam si faceam poze. Seara ma culcam devreme si ma gandeam cat de aproape eram de Suceava.
Intr-una din zile m-am dus sa vad Teiul. Nu mi-a inspirat nimic dar mi-am dat seama ca in felul lui era un monument.
Am incercat sa ma mai vad cu Luci zilele alea dar a fost foarte prins. Treaba multa intre satul lui si Iasi. V-am spus ca avea masina. Am plecat fara sa ne mai vedem, l-am sunat de pe drum sa-i multumesc pentru cazare. A fost un dragut.
Aveam bilet la Sageata. Un baiat a urcat in vagon cautandu-si locul cu ochii in bilet. M-a privit, dupa care s-a asezat pe scaunul din fata mea, zambindu-si in piept. In astfel de situatii adopt o atitudine stupido-demna prefacandu-ma ca celalat nu exista. Am stat asa o buna bucata de vreme, eu prefacandu-ma ca citesc o carte, el mimand interes pentru niste cursuri, pana la un moment dat s-a urcat in tren un vesel-turmentat si auzindu-l ce povestea ne-a pufnit rasul pe amandoi.
Pe baiatul cu zambet ascuns il chema Andrei era student la medicina. Urma sa-si dea rezidentiatul si sa lucreze pe urgenta. Locuia impreuna cu alti 3 baieti intr-un apartament mare si se uita in fiecare seara la ceas la ora 22:22. Betivul a coborat din tren dar noi am continuat sa gasim alte si alte subiecte de ras si povestit. Am ras cu lacrimi, cu dureri de burta, am ras cat pentru ultimele luni la un loc! A fost atat de frumos incat imi parea rau ca nu sunt eu baiatul cu initiativa si el fata, sa-i cer numarul de telefon, s-o sun a doua zi si sa-i spun ca trebuie neaparat s-o revad!
Ne-am despartit in Gara de Nord, baiatul fara initiativa si fata cu dorinta. Mi-a dat un id de messenger pe care nu l-am notat pentru ca nu am mai considerat necesar. De atunci nu m-am mai gandit la el dar m-am uitat de multe ori la ceas la 22:22.
22:22=Andrei
L-am visat acum cateva saptamani, imi spunea din nou id-ul. M-am trezit, m-am dus la computer, id-ul este real. De atunci sta in „add request pending”…
Mi-ar placea mai mult de atat. Mi-ar placea o poveste frumoasa, supranaturala, in care sa ne intalnim neprogramat dar intotdeauna, un fel de „stiu ca esti acolo.”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
