Pentru ca nu exista cu adevarat un „finish” si nici un „cine ajunge primul”. De cand ma stiu am alergat dupa premii care nu se acorda si uneori le-am castigat.
Pentru mine a fost luna iunie, foarte complicata anul acesta, cand am hotarat sa-mi scot pantofii de cursa care alergau singuri si sa incalt sandalele de concediu.
Cu bagajul jumatate haine, trei sferturi somn am plecat la Bucium... un sat despre care Natalia poate povesti acum de o mie de ori mai bine decat mine si de care mi-e foarte dor.
Stiu satul de cand eram foarte mica si Unchiu’ Ghituca, Dumnezeu sa-l odihneasca, ne plimba pe coarnele bicicletei pe mine si pe sora mea. Acolo mi-am petrecut verile multi ani la rand. Apoi am mai crescut si am invatat sa merg singura pe bicicleta, spre disperarea bunicii care-mi striga din poarta sa am griiiiijaaaaa.
In perioada aceea eram buna prietena cu Monica, o fata cu cativa ani mai mare decat mine care locuia in capul satului si care facea colectie de hartii. Era renumita pentru asta. La ea in familie. Aduna hartii de dulciuri pe care le depozita in saci, in pod. O admiram pentru ca avea o pasiune.
Tot atunci aparea guma de mestecat Turbo cu surprize. Bunica nu-mi dadea voie ca zicea ca-mi strica dintii, dar eu ii explicam ca nu mi-i strica, ca uite, si Monica mananca. Apoi a incercat sa ma sperie spunandu-mi ca daca o inghit mi se lipeste de stomac si mor. N-a tinut nici asta, intrucat Monica o inghitise o data si nu murise. Pana la urma i-am furat un banut si mi-am cumparat guma singura.
Aveam de asemenea restrictie la boloboaca. Asta chiar ma termina. Boloboaca era un fel de scaldatoare amenajata de localnici, prin latirea albiei si bararea unui curs de apa. Se stransese apa mare si maloasa si in plus, foarte foarte rece. N-aveam voie acolo clar, dar intr-o zi mi-am luat avant si am sarit. A fost un act de curaj, nu la fel de mare insa ca a-i explica bunicii de ce in plina vara am hainele ude fleasca si tremur. Ideea salvatoare a venit tot de la Monica, care a propus sa mergem la ea acasa si sa ne uscam hainele cu foehnul. Asa am facut dar bunica tot a aflat, pentru ca a doua zi am racit si speriata, i-am povestit tot.
* * *
Vara asta mi-am rezervat saptamana la Bucium pentru odihna. Cu 14 ore de somn pe zi, am transformat concediul in stare naturala. Undeva intre dealuri, la capatul unui drum pietruit...
Am reinvatat intr-o saptamana ceea ce uitasem putin cate putin in ultimii 20 de ani.
Sa am grija de mine si sa ma respect, concret si firesc.
Sa caut bucuria si sa am incredere in ceea ce simt.
Sa respir adanc si sa ma relaxez.
Sa-mi dau hrana cand mi-e foame si pauza cand obosesc.
Sa pretuiesc creativitatea ca pe unul dintre cele mai minunate daruri.
Si sa-mi dau timp. Pentru orice.
Pentru ca nu se acorda premii la sfarsit - ci in toata calea, iar viata nu e o cursa contra cronometru.
3 comentarii:
Ma bucur de aceasta privire asupra Buciumului istoric, pe care eu nu l-am cunoscut... Multumesc si iti doresc sa incalti cat mai des sandalele de concediu, daca nu cumva chiar sa nu le mai descalti!
Bucurie!
Buciumul istoric, da :) pacat ca nu am poze de atunci. Bine, vorbim de vremuri in care aparatul de fotografiat nu se inventase inca :))
Multumesc pt tot, bucurie!
Buciumul vacantelor tale de demult seamana mult cu Buciumul in care mai evadam si eu in copilarie, la bunica unei prietene:) Tin minte si eu apa rece, mancarea buna, guma Turbo cu surprize si aceleasi sfaturi sa avem griiiijaaaa!!! (dublate de porunca sa nu stam pana tarziu -- pe care cel mai adesea o incalcam) M-a binedispus povestea ta pentru care iti multumesc. Si iti doresc sa pastrezi bunele obiceiuri (re)dobandite in vacanta;)
Trimiteți un comentariu